În primăvara lui 1980, am găsit în librărie şi am cumpărat o carte (monografie) despre munţii Apuseni cum îmi place mie să le zic, sau Bihor-Vlădeasa cum li se mai zice oficial. Diferenţa constă în faptul că Apusenii, cred că mai includ şi alţi munţi. Cum nu mai fusesem în aceşti munţi, am hotărât că asta va fi destinaţia pentru vara lui 1980.
Echipa a fost destul de subţire, formată din doar 3 oameni, unul fiind fratele meu ce avea doar 12 ani. Şi aici am făcut de acasă ceva planuri de trasee, care s-au dovedit nu tocmai cele mai bune. Am coborât din tren la Câmpia Turzii, în continuare urmând să căutăm un mijloc de transport spre Scărişoara. Cum uneori puţină baftă nu strică, am găsit relativ repede o maşină, proprietarul explicându-ne că nu ar trebui să ratăm Cheile Turzii dacă tot suntem în zonă. Şi a avut dreptate, cheile meritând o zi din vacanţa noastră.
A doua zi am ieşit iar la o "ocazie" care a constat dintr-un camion ce ne-a dus până la Gârda de Sus de unde începe traseul către Cabana Scărişoara. Se urcă destul de abrupt, dar traseul este relativ scurt. Ajunşi la cabană ne-am instalat cortul, apoi am vizitat Gheţarul Scărişoara care nu m-a impresionat, fiind prima peşteră care o vedeam, mă aşteptam la altceva, adică ce vezi la televizor : stalactite şi stalagmite, galerii etc...
Am plecat a doua zi către Padiş, traseul fiind obositor doar prin distanţă, culmile fiind mult mai domoale faţă de văzusem în Retezat sau Rodnei sau chiar Ceahlău. Impresionează însă ca şi în Ceahlău stâncile şi fenomenele carstice !
Ajunşi la Padiş, ne-am instalat cortul, iar în zilele următoare am încercat să tot găsim o peşteră "adevărată". Cu tot manualul ce ne însoţea nu am reuşit mare lucru, singura ieşire reuşită fiind până la Cetăţile Ponorului. Am concluzionat că pentru acest munte este nevoie de cineva care să-l cunoască şi care să-ţi arate ceea ce merită. Deşi ne propusesem să mergem mai departe, un mic accident la genunchi ne-a obligat să renunţăm.
Am profitat totuşi de o informaţie auzită întâmplător, şi de care nu aveam habar când am plecat de acasă, şi am vizitat Peştera Urşilor, care ne-a domolit dorinţa de a vedea o peşteră ca la carte ! E o peşteră care merită văzută măcar odată în viaţă !
Concluziile, aşa cum m-am învăţat după fiecare ieşire, ar fi că poţi rata o excursie din lipsă de informaţii !