Dreitorspitze 2014
Partenkirchner Dreitorspitze face, sau mai bine zis făcea, parte din ”visele” mele despre munte. Ca ”idee” totul a pornit în 2011 la prima vizită in Garmisch. Acolo după excursia pe Zugspitze, am ajuns în zona gării. De acolo, mai ales după amiaza, se vede foarte frumos Wettersteinwand un perete abrupt și aproape alb la culoare, care mie îmi aducea aminte de Piatra Craiului din România. Uuauu mi-am zis, dar această creastă este super și merită ”făcută” ! Ajuns acasă am încercat să mă lămuresc ce munți sunt aceia, dar în lipsa unei hărți bune (aveam doar niște broșuri ce făceau reclamă la telecabine ! ) nu am reușit să mă lămuresc ce munți sunt exact și dacă există trasee.
În 2013 am reușit să găsesc o hartă bună și am reluat căutările. Am aflat astfel că ce văzusem eu din gara Garmisch era o parte din Wetterstein Gebirge și se numește (acea porțiune) Wettersteinwand. Mai ”rău” stă situația la capitolul trasee. Nu există traseu de creastă, astfel că pe Wettersteinwand se poate urca doar la capete : la cabana Meilerhütte (aflată chiar pe creastă) la extremitatea vestică și pe Obere-Wettersteinspitze la extremitatea estică. De altfel pe toată creasta ce pleacă de la Zugspitze (trecând prin Schneefernerkopf) și pâna la Obere-Wettersteinspitze, mai există doar încă două puncte ”oficiale” de acces în creastă :
în șaua Gatterl la extremitatea sudică a platoului de sub Zugspitze și pe vârful Partenkirchner Dreitorspitze, deși este o creastă foarte lungă DAR și foarte abruptă atât pe partea nordică cât și pe partea sudică făcând aproape imposibilă existența unui traseu de creastă. De altfel și pe Partenkirchner Dreitorspitze se poate ajunge doar pe Via Ferrata, deci nu tocmai ușor. În 2014 am trecut de la stadiul de căutare de informații, la cel de planificare de trasee. Am ales astfel să urcăm pe Partenkirchner Dreitorspitze cu trecere pe la Meilerhütte. La Meilerhütte se poate ajunge atât din parte germană cât și din partea austriacă (cabaele,câte una de fiecare țară, fiind pe graniță).
Anul acesta am ales varianta austriacă care mie mi s-a părut mai spectaculoasă și mai scurtă ca lungime de traseu și pe care să o putem parcurge dus-întors într-o singură zi. Varianta germană (netestată încă de mine) pare mai ușoară ca efort dar fiind mult mai lungă (mai mult decât dublă) nu cred că se poate face într-o singură zi ci doar cu cazare la cabană, la Meilerhütte sau ceva mai jos la Schachenhaus. Cum aveam deja o cazare plătită am preferat varianta ”totul” intr-o zi.
Fac o mică paranteză, pentru a ”critica” sistemul de marcaje turistice din Germania și Austria. Spre deosebire de România, traseele nu au semne distincte (bandă, triunghi, punct, cruce în diverse culori), toate fiind marcate cu o bandă albă intre două roșii. Prima oară când le-am văzut am crezut că e steagul Austriei. Au însă un sistem care este (sau pare) mult mai exact : fiecare traseu are un număr facîndu-l astfel inconfundabil. Atunci te întrebi ce e de criticat ? Spuneam că totul pare perfect dar pe hârtie (pe hartă mai exact) pentru că pe teren situația e puțin (mai mult) diferită.
Existența stâlpilor de marcaj este extrem de rară (probabil din motive ECO), de obicei la început de traseu sau la intersecții majore de trasee și cabane. Astfel pe ceață sau iarna orientarea devine foarte problematică. Mai mult, marcarea pe traseu se face cu ”pete” roșii și mai rar cu câte o plăcuță, dar nu se specifică și numărul traseului lucru care poate provoca confuzii în zonele cu trasee suprapuse sau în situația puțin probabilă (dar nu exclusă) în care pierzi puțin traseeul și apoi revii : știi că ești pe un traseu dar nu și pe care ! Cuvinte de laudă însă în ce privește întreținerea traseelor. Potecile sunt foarte bine conturate și aproape oriunde există cel mai mic risc pentru turist, există instalată șufă ajutătoare.
Pentru a ajunge la Meilerhütte din partea austriacă există două variante dar cea clasică (cred) este cea prin valea Bergleintal. Traseul pornește chiar din șosea, puțin înainte de localitatea Reindlau unde există un stâlp indicator care ne spune direcția dar nu și timpul estimat. Întrăm în pădure și la prima intersecție de trasee găsim un nou indicator care ne dă și informația căutată : cabana Meilerhütte 4 ore și jumătate. Continuăm tot prin pădure și ajungem pe malul stâng al văii. Cum cu o zi înainte a ploua destul de mult, urcarea prin pădure e dificilă. Sperăm ca la coborâre poteca să se mai usuce.
Urcușul ne va scoate în curând din pădure lângă o cascadă îngustă dar spectaculoasă. Pe celălalt mal al văii, un ciopor de capre negre ne-au văzut și ne studiază curioase. Încerc să le fotografiez dar e prea dimineață și lumină puțină. Urcăm prin zona de jnepeniș în serpentine scurte. În dreapta noastră, peretele sudic al Wettersteinwand abrupt și stâncos. În stânga, un perete la fel de abrupt și stâncos din care face parte și Öfelekopf. În mijlocul văii îngustă și adâncă se aude o apă dar pe care nu reușim să o și vedem.
Urcăm mai multe praguri glaciare care ne dau mereu senzația că am ajuns ”sus”, dar urmează un altul și apoi altul... Valea se lărgește treptat și vom lăsa în urmă jnepenișul. Privind în spate vedem valea din care am urcat iar mai departe parțial (deocamdată) Karwendel-ul, cel de pe care fotografiasem ”intensiv” în 2013 această vale. Pe partea dreaptă un perete impresionant divers colorat : Musterstein. La poalele lui o cabană. Ajungem curând la fundul văii. Poteca aici trece pe celălalt mal spre Mustersteinhütte. Un urcuș pieptiș ne scoate la cabană după aproximativ două ore și jumătate de la plecare.
Este cred o cabană de ”serviciu” pentru că totul e închis și obloanele trase. Nu e sigur părăsită pentru că e foarte nouă. Facem aici un popas și câteva poze cu cabana. Din vale se ridică valuri de ceață dar și mai sus pe vârfuri norii (ceața) ne vor ”bloca” priveliștea aproape toată ziua. De la cabana Mustersteinhütte poteca urcă pe malul drept al platoului mai întâii printr-o zonă înierbată și mai apoi pe măsură ce ne apropiem de peretele vârfului Törlspitzen poteca se conturează prin grohotiș fiind însă bine ”bătută” și deci stabilă. Prin ceață reușim să zărim cele două vârfuri Dreitor :
Leutascher care este cel mai înalt (2682 m) care nu are o potecă oficială de urcat pe el și care este în Austria dar și Partenkirchner care este de fapt un ”grup” de vârfuri accesul fiind posibil pe Westliche Partenkirchner Spitze cu ”doar” 2633 m. Poteca ne scoate intre vârful Törlspitzen (la est) și Bayerländerturm (la vest) unde ceva mai sus vedem deja cabana Meilerhütte. În câteva minute suntem în șaua ce ”adăpostește” cele două cabane. Cea austriacă este mai mică și mai veche și care pare mai mult un refugiu mai răsărit. Cea germană este mai modernă cu etaj și terasă. Am mers destul de bine : pînă aici am făcut 4 ore.
Luăm câte un ceai cu preț de 2366 m ! Pe partea cealaltă a șeii vedem poteca ce urcă de la Schachenhause dar vizibilitatea este tot redusă din cauza ceții : ar fi trebuit să se vadă Garmisch, Kreuzeckhause, Alpspitze și altele. După ce vreme a fost ieri, ne mulțumim și cu atât (bine că nu plouă). Nu ne permitem o pauză prea lungă având în vedere că nu suntem nici la jumătatea traseului. Coborâm spre platou până la prima răscruce de unde virăm spre dreapta. Traversăm o zonă mai stâncoasă și abruptă ajutați de câteva șufe. Ajungem la zona de grohotiș de la baza vârfului de unde începem iar să urcăm.
Până să părăsim poteca ce traversează platoul treaba pare în regulă dar apoi poteca deși evidentă este netasată și foarte instabilă. Mai mult, ceața a coborât mult și cu vizibilitate scăzută nu știm exact încotro ne îndreptăm mai ales că apar mai multe poteci și potecuțe(de fapt scurtături). Instabilitatea grohotișului face urcarea și mai obositoare. După aproximativ o oră de la plecarea de la cabană găsim și ”intrarea” pe Via Ferrata sub forma unui bolovan mărișor pe care este fixată o placă ce semnalează traseul numit și Hermann von Barth Weg. Aici ne echipăm cu accesoriile pentru Via Ferrata.
Suntem la aproape 2500 m și până pe vârf la 2633 m, nu ar mai fi mult de urcat. Traseul de Via Ferrata, motiv pentru care am și ales acest traseu, este mai mic (mai scurt) dar la fel de spectaculos și la fel de bine întreținut. Vizibilitatea a rămas însă precară... Până sus pe vârf ne trebuie 50 de minute după ce trecem prin șaua vestică a vârfului. Sus pe vârf surpriză : lipsește ”nelipsita” cruce ! Lipsește că nu a fost, deși eram convins 100 % că este una și găsim doar o bornă mică cubică cu inscripții cel puțin ciudate : 295/10 pe o față și un D pe alta (posibil de la Deutchland). Există o cruce dar pe un vârf apropiat (dar nemarcat).
Nu am scăpat însă și de ceață care nu ne lasă să vedem mai mult de câteva sute de metrii. Reușim să vedem până la ”vecinul” Leutascher Dreitorspitze dar spre nord nu vedem nimic. Mare păcat că pierdem priveliștea ! Vom rămâne deocamdată cu ce am pozat anul trecut dar din sens invers (de la Kreuzeckhause spre Dreitorspitze). Coborâm exact pe unde am urcat cu ceva emoții la început (nu mai coborâsem niciodată pe Via Ferrata) dar s-a dovedit că nu e foarte dificil deși ceva mai incomod ca la urcare. Deși pe Via Ferrata ne-a luat cam același timp, pe grohotiș am coborât mai ușor. Vom ajunge iarăși la zona abruptă de sub cabană de unde însă traversăm către poteca de coborâre fără a mai ajunge la cabană.
De aici ”istoria” se repetă fiind însă în coborâre. Deși în urma noastră ceața parcă s-a mai îndesit, în față a apărut soarele. Vom avea prilejul să facem câteva poze spre Karwendel (tot masivul , nu numai Klettersteig) dar și spre mai apropiatul Arnspitze. Vom avea nevoie de o oră până la cabana Musterstein și înca două ore și jumătate până la șosea. După aproape 10 ore de traseu suntem ”puțin” dărâmați dar foarte mulțumiți de realizare. ”Sincronizarea” este perfectă și suntem imediat preluați de mașina care ne-a adus dimineață.
Albumul foto realizat în această tură se găsește la : Dreitorspitze 2014 (vezi album ...)