Probabil de când s-a inventat scrisul, omului, dintr-o vanitate uşor de înţeles, i-a plăcut să se laude. Aşa au apărut probabil poveştile şi basmele. Atunci când lauda este susţinută de adevăr apar poveştile adevărate, mai uşor acceptate de ceilalţi. Dacă ceilalţi au şi posibilitatea de aşi spune părerea despre ce poveşti îndrugi deja problema devine interesantă pentru ambele părţi. Această pagină se doreşte o mică interfaţă între pasionaţii de munte şi nu numai. De ce muntele ? Munţii sunt precum muzica. Asculţi o melodie şi iţi place, o mai asculţi odată sau de două ori şi te plictiseşti de ea. Peste timp o vei reasculta cu plăcere. Sunt melodii care le asculţi oricând cu placere, iar altele chiar te deranjează. Mergi pe un munte şi iţi place, dar nu vrei să revii prea curând. Sunt munţi pe care ai reveni măcar odată pe an, chiar dacă ştii potecile pe de rost. Muzica muntelui se ascultă doar pe munte. Ne mai amăgim acasă cu povestiri si fotografii dar senzaţiile sunt total diferite. Bine, bine vor spune unii, dar mie nu-mi place muzica (muntele !). Foarte posibil să nu fi fost pe munte niciodată, sau aţi avut o experienţă neplăcută (există şi din astea !) înainte de a avea una măcar normală. La fel de posibil este să fiţi afon la muzica muntelui, lucru normal şi des întâlnit. Multe persoane cred (în mod greşit !) că sunt atraşi de munte doar cei ce cresc sau locuiesc în apropierea acestora. Este ca şi cum ai spune că sunt atraşi de mare doar cei ce locuiesc în apropiere. Dacă pe Litoral au grijă părinţii să ne ducă de la cele mai fragede vârste, pe munte se ajunge în mod sigur mai greu, având în vedere că pentru o mare parte din adulţii din România (m-aş risca să zic că peste 80 %) concediu este egal LITORAL, şi rămân foarte surprinşi că există şi alte variante. {Chiar şi pentru cei ce au făcut concediu în altă parte decât pe Litoral, muntele înseamnă LA munte, adică ne plimbăm elegant îmbrăcaţi in trening de firmă prin Sinaia sau Buşteni şi ne uităm în cel mai bun caz cu indulgenţă la amărâţii care din lipsă de bani umblă cu rucsacul în spate. Mai periculoşi mi se par cei din categoria "homo grataricus" care cu un sârg de nestăvilit îşi cară grătarele în cele mai nebănuite locuri. Pericolul constă în faptul că taie cu nonşalanţă orice poate fi pus pe foc şi lasă în urmă, în cele mai multe cazuri, gunoaie ne degradabile, la vedere sau dosite prin vreun tufiş. M-am întrebat de multe ori, ce gândesc (dacă gândesc !) aceste persoane ? Dar scopul meu aici, nu este să fac polemică cu acest gen de turişti aşa că pun punct parantezei.} Revenind la ideea anterioară, cei ce nu sunt (locuiesc) în apropierea munţilor, de cele mai multe ori ajung pe munte împreună cu alţi pasionaţi (prieteni, vecini, neamuri ...) din curiozitate sau din spirit de aventură. De cele mai multe ori, aceşti noi veniţi, sunt foarte dependenţi de prima ieşire pe munte. O experienţă nereuşită, îi va îndepărta aproape sigur de munte. Nici o experienţă reuşită nu garantează succesul. Este greu de apreciat ce ar fi recomandat pentru un începător. Dea lungul anilor, am avut ocazia să "molipsesc" sau să "lecuiesc" mai mulţi pretendenţi. Evident că mi-a părut foarte rău pentru cei care nu au mai vrut să meargă pe munte. Motivele n-am reuşit să le aflu niciodată, ci doar să le bănuiesc. Sincer însă cred că cei care pierd sau au pierdut sunt EI ! Intrând puţin în amănunt, şi iubitorii de munte se împart în mai multe categorii, fără ca acestea să fie strict delimitate sau antagonice. În prima categorie i-aş plasa pe alpinişti care duc dragostea de munte (sau adrenalină) la extrem. Nu oricine şi-ar risca viaţa căţărându-se pe pereţi verticali. O categorie mai numeroasă cred, este cea a celor ce le place să meargă pe munte, cu sau fără cort în spate, şi care nu se "şifonează" prea tare dacă îi prinde o ploaie sau au făcut o bătătură la picior. Cred că destul de numeroşi sunt şi cei care apreciază muntele în porţii mici, fiind suficientă o ieşire de câteva ore, dar finalul să fie sub un acoperiş (cabană, hotel) cu toaletă şi eventual duş. Foarte mulţi iubitori de munte (în special cei mai tineri cred) sunt foarte atraşi de ideea de aventură în natură (nu neapărat pe munte) în care dormi în cort, faci un mic foc de tabără, unde cântă cineva la chitară etc... Pentru mine personal, ideea de a dormi în cort nu m-a entuziasmat niciodată, dar nu am evitat munţi sau trasee în care fără cort nu poţi face mare lucru. Pentru mine cortul este un "rău" necesar. Dar să nu terminăm toate subiectele de discuţie în această primă pagină ! O vorbă de duh răutăcioasă spune că: cine ştie face iar cine nu, îi învaţă pe alţii ! Materialele prezentate aici, nu vor neapărat să înveţe pe cineva cum să se comporte pe munte, ci mai degrabă se vor nişte păreri personale rezultate în urma multor ani petrecuţi pe munte. Multe păreri au rezultat exact din experiente nereuşite, care nu m-au descurajat ci m-au făcut să fiu mai precaut sau mai pregătit. Deşi nu pare, experienţa pe munte se câştigă mai greu, nu că nu am fi receptivi, dar multe situaţii din care învăţăm apar poate la câţiva ani sau niciodată. Nu ezitaţi să împărtăşiţi din experienţa voastră pe munte, chiar dacă cei tineri sunt de multe ori mai puţin receptivi - în situaţii mai grele (nu vreau să zic limită !) îşi vor aminti poate de sfatul nostru.