Zugspitze 2014
Se spune că pofta vine mâncând. Parafrazând, aș spune că dorul de munte vine urcând ! După cele două trasee de Via Ferrata din 2013 (Alpspitze și Karwendel Klettersteig), ne-am propus pentru pentru 2014 alte două trasee ceva mai lungi si puțin mai dificile din punct de vedere al efortului fizic.
Pentru a face ”economie” de timp ne-am asigurat din timp o cazare în apropiere de Garmisch lucru ce a făcut posibil să fim la punctul de plecare pe traseu la 6:30 AM si nu după ora 10:00 AM ca în anul precedent. Vara lui 2014 a fost însă o vară foarte capricioasă (cel puțin în Germania), cu ploi multe și puține zile favorabile excursiilor pe munte.
Cum traseele propuse se exclud (cel puțin pentru mine) pe vreme umedă (ploaie, zăpadă) aș putea spune că am avut noroc că am reusit să găsim două zile ”uscate” pe parcursul unei perioade de 7 zile cât am stat acolo. Mai mult, cu trei zile înainte de excursia pe Zugspitze, pe vârf temperatura era de -4 grade Celsius și a nins. Ploaia și apoi soarele (era totuși abia mijlocul lui August) a topit zăpada deși prin unele zone mai dosite au rămas urme. Pe Zugspitze mai urcasem în 2011 dar pe cel mai lejer traseu: cu trenul până la Soonalpin si cu telecabina până pe platformă. De acolo în 3 minute ești pe vârf la 2962 m dar nu am simțit nici o satisfacție că eram pe cel mai înalt vârf din Germania. Ca mine erau cu sutele zilnic, aproape tot timpul anului.
Urcarea pe vârf se poate face însă și pe alte trasee iar două dintre ele sunt chiar dificile necesitând echipament minim de cățărare tip Via Ferrata. Noi am ales varianta pe Höllental cu plecare din Hammersbach. Este varianta în urcare pe Zugspitze și 2/3 din traseu nu necesită cățărare. Cealaltă variantă pe Jubiläumsgrat este un traseu de creastă în coborâre de pe Zugspitze, și până la proba contrarie mi s-a părut mai dificil. Traseul ales de noi este cred și cel mai ”popular” printre amatorii de munte, numărul celor întâlniți pe traseu fiind destul de mare. Deși m-am documentat din timp asupra traseului, atât cât a fost posibil, mai aveam totuși două puncte ”cheie” în care nu eram liniștit că totul va fi OK.
E vorba de deplasarea pe ghețar fară colțari și urcarea de pe ghețar pe peretele de cățărare. Cel puțin ultimul era prezentat în multe articole ca locul unde s-au întâmplat și ceva accidente. Ambele s-au dovedit ceva mai dificile dar nu periculoase. Oricum deplasarea pe ghețar a fost o ”experiență” nouă pentru mine. Cu calm și răbdare dar și cu ajutorul bețelor de tracking am trecut fără incidente. În ce privește ”joncțiunea” dintre ghețar si perete, acolo e mai greu de știut dinainte ce te așteaptă : în fiecare an cantitatea de zăpadă e diferită și nu ai cum să știi cât de tare se v-a retrage ghețarul față de perete și în plus nu ar fi rău dacă s-ar pune câteva trepte sau ”pini” pentru mai multă sigurantă.
Plecăm devreme de la Hammersbach și urcăm ușor prin pădure către Höllentalklamm. În apropiere de intrarea în chei (defileu) ajungem la o răscruce și alegem varianta ce ocolește defileul, defileu ce îl vizitasem cu un an în urmă. Pentru cine se grăbește cu adevarat e de preferat varianta prin chei, mai scurtă și mai ușoară. Urcăm din nou prin pădure și ajungem la o brână săpată într-un perete vertical de stâncă, traseu ce merge deasupra defileului. După câteva minute vom traversa defileul pe un pod (Hohe Brücke) aflat deasupra defileului la câțiva zeci de metri. O priveliște impresionantă. După pod, vom mai urca încă ceva apoi vom începe să coborâm și ne vom întâlni cu poteca ce iese din defileu.
Poteca continuă pe partea dreaptă a văii prin jnepeniș până la Höllentalangerhütte, cabană aflată într-o modernizare totală. Aici este și locul de intretăiere a mai multor trasee, semnalizarea fiind însă puțin ”deranjată” de șantierul în lucru. Până aici am făcut 2 ore și jumătate. Traseul nostru continuă pe grohotișul de pe fundul văii și urcă din nou tot pe partea dreaptă a văii, poteca puțin ”neclară” la început se conturează destul de bine în continuare. Ne apropiem de primul prag glaciar înalt de câțiva zeci de metrii și deja se vad primii cățărători pe porțiunea ce se numește ”Brett”. O nouă bifurcație a traseului duce spre dreapta spre Riffelscharte. Ajunși la baza peretelui, ne echipăm și noi corespunzător cu echipamentul de Via Ferrata.
Urcăm ajutați de șufe, scări, ”ace” câștigând repede și înălțime. Această primă porțiune de cățărare se termină relativ repede, traseul continuă apoi prin jnepeniș. În dreapta și în stânga noastră, pereți înalți și aproape verticali închid valea ce se termină în zare cu Zugspitze. În spatele nostru, valea ceva mai largă se termină la intrarea în defileu. Urcarea prin porțiunea de jnepeniș nu este dificilă tehnic dar este obositoare și are mai multe praguri glaciare mai mici. Odată cu altitudinea dispare și vegetația, poteca continuă acum prin grohotișul de pe dreapta văii, grohotiș în multe locuri instabil. Ne apropiem de ghețar și deja pe mijlocul văii o ”limbă” uriașă de gheață plină de crevase adânci ne dă ceva ”fiori”.
La baza ghețarului toată lumea face o pauză pentru ”reechipare”. Cine are colțari e fericit și poate mai liniștit. Noi ne mulțumim să punem câte un ”polar” pe noi pentru ca pe gheață pare rece (și chiar este). În lipsa colțarilor ne ajutăm doar cu bețele de trecking și înaintăm cu mare precauție. Orice alunecare pe ghețarul inclinat nu ar fi tocmai de dorit. Pe peretele din dreapta, o mulțime de cățărători înșirați la diverse altitudini. Ajungem cu bine la baza peretelui de unde începe noua porțiune de cățărare. Am făcut până aici 6 ore. Deși am ajuns cu bine nu înseamnă că am scăpat și de probleme. Între ghețar și peretele vertical există o oarecare distanță iar șufele ajutătoare sunt lipite de perete.
Trebuie să te arunci și să te prinzi de ele. Deși distanța nu e mai mare de 1 m, nu e tocmai recomandat să aluneci între perete și ghețar. Această intrare este de fapt una mai nouă dar și mai improvizată, fiindcă există o intrare ceva mai jos sub formă de scară (ușor de abordat) dar de mai mulți ani ghețarul s-a retras (topit) și nu mai poți ajunge la scară de pe ghețar(prima treaptă e prea sus). De aici începe cel puțin teoretic, porțiunea cea mai dificilă. Mai dificilă doar din punct de vedere tehnic pentru că urmează Via Ferrata, însă este foarte bine pusă la punct fără porțiuni nesigure sau expuse.
Din punct de vedere fizic este mai puțin solicitant pentru că ritmul este lent și cei 400 m până în vârf îi vom parcurge cam în două ore și jumătate. Urcăm vertical cu ceva efort suplimentar până la prima zonă orizontală și în scurt timp ajungem acolo unde ar fi trebuit să ajungem de pe scară. Traseul urcă în zigzag cu tendința evidentă de a merge către stânga. În fața noastră este un grup care merge destul de încet. La prima lor invitație de a ai depăși am refuzat politicos dar pe la jumătatea urcușului n-am mai refuzat și am trecut în fața lor. Oricum pe tot peretele de urcare erau destul de mulți cățărători împrăștiați de la un capăt la altul.
Este ceva ceață mai ales în zona de creastă dar care urcă și coboară în valuri. Sub noi vedem ghețarul și câțiva turiști mai întârziați care se apropie de perete. Privind spre Zugspitze pare foarte aproape dar mai avem încă de urcat. După o oră și jumătate ajungem pe muchia peretelui pe care am urcat, intr-o șea mică și îngustă. De aici vizibilitatea este mai bună și putem vedea în vale pe partea opusă, lacul Eibsee dar și telecabina dintre lac și vârf. Traseul continuă să urce dar aspectul lui este diferit fiind mai puțin expus doar prin niște jgheaburi abrupte. Acestă porțiune fiind mai dosită și orientată spre Nord, mai păstra urme de zăpadă proaspătă care a îngreunat urcarea, poteca fiind în multe locuri alunecoasă.
Ajungem după aproape o oră (de la șeaua amintită) pe creasta dintre Zugspitze și Alpspitze cunoscută sub denumirea de Jubiläumsgrat. Din păcate ceața / norii ne cam obturează peisajul. În 10 minute ajungem pe Zugspitze care la această oră este supra aglomerat de turiști veniți cu telecabina și care se pozează victorioși pe vârf. Ne pozăm și noi la fel de ”victorioși”, apoi ne ”transferăm” pe platformă. După aproape nouă ore suntem ”puțin” obosiți și tare ar fi ”mers” o bere rece pe terasă, dar nu avem timp de relaxare. Căutăm cât mai repede un mijloc de coborâre. Se pare că telecabina spre Eibsee e foarte aglomerată și nu merită să așteptăm peste două ore.
Așa că alegem varianta cu ”trenul” care deși e mai lungă ca timp (aproape două ore), ne duce jos mai devreme decât dacă asteptam la telecabină. Nici trenul nu e mai puțin aglomerat fiind ora când lumea începe să coboare de pe zona Zugspitze, dar avem locuri și ne odihnim cu gândul la ”realizarea” de azi. Pe scurt : alles prima !!
Albumul foto realizat în această tură se găsește la : Zugspitze 2014 (vezi album ...)